De ce merg la biserica chiar si cand nu simt ca as vrea sa merg

Am aceleasi amintiri pe care le au multi evanghelici care au crescut in biserica in acelasi timp in care am crescut si eu: povestiri biblice pe flanelograf, scoala duminicala cu tot tacamul, cantece de lauda cantate de pe retroproiector.

Chiar inainte de a avea varsta necesara pentru a face prea multe in afara de uciderea timpului in timpul predicilor, biserica a fost o constanta in viata mea. Cateodata eram plictisita si cateodata eram bucuroasa, dar mersul la biserica nu era o alegere – era pur si simplu ceea ce facea fiecare.
Crescand, am descoperit ca nu toti mergeau la biserica, dar am inteles ca a fi cineva care merge era o necesitate morala. Insemna ca imi luam credinta in serios, fiind o persoana buna si facandu-L fericit pe Dumnezeu (sau evitand mania Lui). Cand am ajuns la vremea primirii in grupul de tineret, alti factori au intarit implicarea mea: biserica era locul unde erau prietenii mei, unde erau baietii draguti si unde se desfasura mare parte din viata mea sociala.
Plecarea la colegiu a insemnat ca parintii mei nu ma mai luau la biserica, si viata mea sociala nu mai era centrata acolo, dar inca vedeam prezenta mea la biserica o cerinta de baza a urmarii lui Isus. Unde altundeva puteam creste in credinta mea si gasi comunitate spirituala?
De-a lungul urmatorilor cativa ani ceva ciudat s-a intamplat, totusi. L-am urrmat pe Isus si m-a condus afara din biserica direct pe strazi, avand partasie cu oamenii strazii in timpul infulecarii unor felii de pizza, si ascultand predici din cuvintele oamenilor care locuiau in adaposturile din cartierele rau famate, unde serveam micul dejun duminica dimineata. Isus se arata in tot felul de locuri putin probabile si neoficiale.
Mi-am continuat calatoria impreuna cu alti crestini, dar nu mai intelegeam importanta mersului la biserica. Mi s-a parut ca ceva mai important decat cat de des ma arat la slujba de duminica dimineata, este cat de des ma arat si sunt disponibila pentru oamenii in nevoie: ascultand in liniste, plangand cu ei, impartindu-mi hrana si timpul si spatiul si unindu-mi vocea cu a lor pentru a cere dreptate.
Cu cat mai mult invatam despre saracie si nedreptatea sistemica, cu atat mai frustrata deveneam de bisericile ale caror programe saptamanale sunt total deconectate de lumea din afara sanctuarelor lor. Eram obosita de rugaciunea fara actiune, de formulele spirituale simpliste lipsite de de vreo mentiune a Evangheliei predicate de Isus: vestea buna pentru saraci, libertate pentru captivi, vedere pentru orbi. Mi-am pierdut speranta ca cea mai mare parte a bisericii va ajunge vreodata sa actioneze in asa fel incat sa semene cat de putin cu Isus.
Dar apoi un alt lucru ciudat s-a intamplat. Am continuat sa-L urmez pe Isus, si in cele din urma m-a condus direct inapoi in biserica! Am fost surprinsa! Erau destui oameni acolo care faceau lucrurile bine, dar mi-am dat seama ca biserica nu era un loc unde sa mergi pentru ca fiecare avea “lucrurile puse laolalta” sau faceau ce era corect.
Era mai mult ca un refugiu unde tot felul de oameni se puteau intalni pentru a-si aduce aminte unul altuia de povestea in care ne aflam cu totii – aceea despre cum Dumnezeu ne iubeste, si innoieste lumea noastra si sufletele noastre in ciuda degradarii si stricaciunii deja facute. Era mai mult ca o scoala in vederea convertirii in care noi toti ne impiedicam printre lectiile despre cum sa iubim.
Cantam despre aceasta dragoste si despre misiunea de a fi parte a ei; cantam despre zdrobirea si speranta noastra. Ne priveam unul pe altul in ochi. Ne marturiseam pacatele. Impartaseam painea si vinul si ne aminteam ca suntem impreuna legati in aceasta familie disfunctionala pe care Dumnezeu a potrivit-o laolalta.
Incet am invatat ca mersul la biserica poate fi altceva decat o cerinta morala, frica de pedeapsa sau chiar conectare sociala.
Nu era perfect – cateodata frustrant, plictisitor sau dureros – dar era bine, si Dumnezeu era in asta. Da, oamenii bisericii pot fi apatici, egoisti si plini de judecati si condamnare, dar tot la fel puteam fi si eu. Si exact la fel ca si oricine altcineva, si eu aveam nevoie de un loc in care sa fiu binevenita si iubita, cu toate acestea.
Si apoi intr-o zi, o doamna mai in varsta din biserica ne-a pus, pe mine si pe sotul meu, responsabili cu gasirea unor oameni care sa indeplineasca o anumita slujba in fiecare saptamana. Inca eram “cuplul nou” din biserica, asa ca sunt foarte sigura ca ea nu incerca decat sa ne “lege” cumva si sa ne faca sa fim acolo de fiecare data – si planul ei a functionat perfect.
Acum, ca pe umerii nostri sta chiar si o mica parte din responsabilitate, recunoastem cat de multi oameni trebuie sa fie acolo in mod consistent pentru a crea spatiul special cu atmosfera de rugaciune, inchinare, bun-venit pe care noi toti il experimentam in fiecare saptamana. Daca toti cei implicati in muzica, sunet, lucrarea cu copiii, predicare si altele s-ar arata doar in zilele cand nu se simt obositi, stresati, ocupati, plictisiti, tristi, frustrati sau atrasi de vremea de plaja, nu am avea prea multa “biserica”, nu s-ar intampla foarte multe.
Deci am invatat cu incetinitorul ca mersul la biserica poate fi despre altceva decat cerinta morala, teama de pedeapsa, conectare sociala, hranire spirituala, sau chiar cautarea unor oameni cu mentalitate apropiata cu care sa urmarim aplicarea dreptatii in lume. Mersul la biserica poate fi despre mentinerea acestui spatiu in care sa experimentam harul lui Dumnezeu impreuna, sa invatam impreuna, sa cadem si sa iertam si sa ne impiedicam inaintand impreuna!
Am beneficiat de dedicarea sacrificiala si consistenta a nenumarati oameni care m-au primit cu bunavointa in comunitatea lor de-a lungul anilor, si acum recunosc invitatia facuta mie de a face acelasi lucru pentru altii: sa lucrez pentru pastrarea acelui spatiu chiar si in zilele cand se pare ca eu nu beneficiez cu nimic din asta. Cand cantecele nu au nici o influenta asupra mea, cand nu vreau sa vorbesc cu nimeni despre saptamana dificila pe care am avut-o, sau cand mai degraba as prefera sa raman acasa sa dorm – ATUNCI sunt invitat sa merg la biserica, oricum si in ciuda acestor lucruri.
Nu pentru ca Dumnezeu sau oricine altcineva ma judeca pentru prezenta, ci pentru ca este o sansa pentru mine SA FIU BISERICA pentru oamenii care impartasesc aceeasi calatorie cu mine. Este o opportunitate sa pastrez acel spatiu pentru ca altii sa-l intalneasca pe Dumnezeu, si sa deschid spatiu in mine insumi pentru ca, atunci cand ma astept mai putin, sa-L intalnesc pe Dumnezeu in mijlocul oamenilor care sunt biserica mea!

Traducere si adaptare -Nicu Grămesc

Articolul original : Why I Go To Church Even When I Don’t Feel Like It
Read more at http://www.relevantmagazine.com/god/church/why-i-go-church-even-when-i-dont-feel-it#0Mf2YjA2CSISrdBH.99

Acest articol a fost publicat în DIVERSE. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la De ce merg la biserica chiar si cand nu simt ca as vrea sa merg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s