Criza adevaratei identitati

Ce s-ar intampla daca nu am putea vorbi mai bine decat ceea ce traim, daca vorbirea noastra ar fi dependenta doar de actiunile anterioare si intentiile ulterioare? Cum ar fi aratat biserica din zilele noastre? Ar fi avut o invatatura diluata lipsita de profunzime, sau am fi fost o forta mult mai puternica validata de fapte si vorbe?

Se pare ca Dumnezeu nu a lasat posibil acest lucru, doar recomanda ca atunci cand este vorba de viata spirituala sa folosim cuvintele doar in momente cand este imperios necesar, in rest sa lasam faptele sa vorbeasca.
Trebuie sa recunoastem ca avem un limbaj elevat, dar lipsit de puterea transformatoare, din cauza slabiciunilor ce se regasesc in faptele noastre de zi cu zi.
” Isus a inceput sa faca si sa invete”, spunea evanghelistul Luca, iar propovaduirea apostolilor era intarita de semne si minuni (fapte).
Aici este punctul slab al crestinismului modern, capcana in care cad foarte multi credinciosi. Vorbele arata spre eruditie, dar faptele vorbesc despre carcater. O cunoastere aprofundata, lipsita de forta infaptuirii, ne va transforma in farisei, in oameni religiosi lipsiti de vitalitate. Este simplu sa rostim rugaciuni: ” Da-mi rabdarea lui Iov „, iar la o incercare incomparabila, cu mult mai mica, sa actionam sub amprenta depresiei, descurajarii si a tristetii…
Este simplu sa cerem ceea ce nici nu avem de gand sa infaptuim.
Cum se rezolva aceasta criza a adevaratei identitati? Sa incetam sa mai cantam, sa predicam, sa slujim, pana nu vom implini ceea ce spunem, iar intentiile noastre nu vor fi decat sub calauzirea Duhului sfant? Consider ca nu ar rezolva adevarata problema. Singura solutie ar fi sa iesim din matca vorbariilor conventionale si sa traim ADEVARUL oricat de mare ar fi pretul. Doar o atitudine corecta a inimii si a mintii va permite crestinului sa-si ia crucea in fiecare zi si sa-L urmeze pe Hristos in aceasta Vale a plangerii.

Dumnezeu sa ne ajute pe toti.

Corneliu Matei

Acest articol a fost publicat în DIVERSE și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Criza adevaratei identitati

  1. Liviu M zice:

    Bun venit in blogosfera crestina. Astept si alte articole. Eventual un blog personal.

    Din pacate, ai mare dreptate. Ne pricepem la vorbe mai bine decat la fapte.

  2. GG zice:

    Din pacate, ne pricepem prea bine la vorbe atunci cand le rostim in public, iar in cadrul restrans sau in culise, dezvaluim o alta latura a caracterului vanitos si duplicitar. Ar fi de dorit ca ceea ce afisam sa fie realitatea, nu personalitatea ascunsa sub masca emanciparii si a autoritatii investite. Rezultatele ar fi constructive. E dureros ca oameni de la care nu ne asteptam, primim replici „taioase”, demotivante, ce frange comunicarea si distorsioneaza imagini, ce duc la o relationare defectuoasa sau „fariseistica”. O vorba buna, face mai mult decat multe cuvinte alese, invocand simtul dreptatii si personalitatii lipsite de adaptabilitate si maleabilitate in cadrul unor principii sanatoase. E bine sa vorbesti celor din jur despre Dumnezeu si doar daca este nevoie sa folosesti si cuvinte, insa daca la un „frate” – compatriot de-al tau – ii vorbesti aspru, amenintator si cu un orgoliu ascuns sub masca smereniei, directia este gresita si efectul este devastator, in loc sa fie constructiv. Cine are urechi de auzit, va intelege mesajul.

  3. Oana Ch zice:

    Identitate, adevarata identitate… Omenirea reflecta atata goliciune incat pana si cuvinte pline de esenta si complexitate au ajuns sa aiba nevoie de un „intaritor” gen „adevarat”, „real”, „total”; completari de care complexitati ca „identitate” , „iubire” s-ar putea lasa lipsite intrucat iubirea ori e ori nu e, ca si identitatea de altfel.
    Trecand peste acest aspect, identitatea nu poate fi decat adevarata: indiferent daca avem de-a face cu integritatea, ipocrizia, stupiditate, lasitatea, imaturitatea, regresiunea, etc. Oricat am vrea noi sa credem ca oamenii poarta masti – false „identitati” in spatele carora s-ar putea ascunde altceva, ei raman doar purtatori ai propriei identitati. Putem insa vorbi despre un nivel de maturizare al identitatii, despre calitatea identitatii. Tragedia identitatii nu consta in „falsitate” ci in absenta maturizarii.
    Identitatea , adevarata bineinteles, este un proces dinamic, care se intinde pe toata durata existentei noastre, si nu se construieste decat prin depasirea unor „crize” succesive.

    Ceea ce se intampla in lume, intreaga lume nu doar cea a crestinismului, este de fapt un blocaj: societatea ca si lumea crestinismului „creeaza” clone, caricaturi umane. Daca privim cu atentie foarte multi oameni nici nu sunt constienti ca reprezinta o identitate unica si ca menirea lor este sa dezvolte aceasta „identitate”. Oamenii vor comoditatea grupului, a turmei, in care invata repede cum sa se adapteze si cum sa „pozeze” astfel incat sa-si creeze o imagine falsa in ce priveste valoarea (adevarata valoare) ca si identitatea. Ceea ce se intampla astazi in lume este de fapt un handicap al fiintei umane; prea putini sunt constienti de faptul ca detin un creier cam mare in comparatie cu „identitatea” pe care ei „reusesc” sa o dezvolte. De altfel nici nu este incurajata dezvoltarea identitatii unice, individuale – fie ca este vorba despre lumea crestinismului, fie ca ne referim la omenire in general.
    O reala dezvoltare a identitatii implica responsabilitate individuala, implica actiune, implica risc, implica vigilenta si mai ales o nesatioasa dorinta de cunoastere; fara acestea nu se poate produce o reala evolutie a identitatii. Hristos este tocmai modelul, El isi urmeaza calea proprie, Adevarul, indiferent de circumstante si consecinte; El spune multe insa face si mai multe…

    Articolul prezentat aici subliniaza incoerenta crestinului (mie imi place sa spun a omului) zilelor noastre: oamenii au invatat sa-si creeze o imagine in public, au invatat ca au ceva de spus (mai ales in vietile celorlalti), critica si barfa ating niveluri inimaginabile, insa la dezvoltarea personala, spirituala, reala dezvoltare si maturizare nu prea se face referire. Crestinul a ramas cu placerea de a spune, de a parea, de a se crede special, ales, fiu al cerului, si striga asta destul de tare, insa realitatea sa lasa de dorit cu atat mai mult cu cat „Cerul” a daruit „solutia”, „Stapanul” a investit „talantii” dezvoltarea este insa „datoria” noastra si este un aspect absolut individual.

    Consider ca tristetea situatiei consta in faptul ca simtul ratiunii, selectivitatea, receptivitatea in ce priveste calitatea celor spuse nu prea se gasesc in lumea crestina. Se duce mai departe stafeta vesnicei ignorante, adormire spirituala totala in care, vorba unui scriitor drag mie, „oameni insuficient de mari”, oameni care nu s-au intalnit cu ei insisi, daramite cu vreo divinitate, s-au asezat singuri pe pozitii de invatatori, striga tare si se agitata reusind astfel sa treaca drept propovaduitori de adevar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s