MANIFESTĂRI SUPRANATURALE ÎN PERIOADA TREZIRILOR SPIRITUALE

În această lucrare, ne propunem să radiografiem perioada de după Războiul de Treizeci de Ani până în prezent, perioadă caracterizată de trezire spirituală, cu intenţia de a identifica diversitatea de manifestări cu un caracter evident supranatural. Datorită spaţiului restrâns al acestei lucrări de sinteză şi analiză istorică, nu vom insista foarte mult asupra evaluării veridicităţii acestor manifestări, reperându-le doar pe cele care se situează în mod cert în spaţiul exceselor religioase. Astfel, vom survola perimetrul istoric prestabilit, punctând ce manifestări speciale au avut loc şi ce influenţe s-au constatat pe urma acestora. În final, vom oferi câteva repere necesare în raportarea la astfel de fenomene care sunt prezente şi în contemporaneitate.

 

1. PRE-PENTICOSTALII

Până la apariţia penticostalismului propriu-zis, care a produs o explozie a manifestărilor supranaturale la începutul sec. al XX-lea, au fost mulţi precursori ai acestuia în perioada secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, precursori care fie au creat un limbaj teologic apropiat, fie au experimentat manifestări tipic penticostal-charismatice.

 

1.1.  Mişcarea quakerilor

Unii dintre creştinii care au avut parte de  experienţe neobişnuite, concomitent cu trezirea spirituală, sunt quakerii (sau „tremurătorii”- după porecla dată de adversari datorită unor tremurături manifestate în prezenţa lui Dumnezeu). Aceştia au apărut în Anglia în jurul anului 1650 şi, sub conducerea lui George Fox, au cunoscut o creştere numerică extraordinară, dar şi o varietate de manifestări speciale. Astfel, vorbirea în limbi, daruri de descoperire, de deosebire a duhurilor, de vindecare erau comune printre ei. Într-un moment de rugăciune, casa în care se rugau s-a cutremurat ca pe vremea apostolilor.[1]

Deşi indiferenţi faţă de doctrină, impactul evanghelistic îngemănat cu darurile spirituale au făcut ca această mişcare vestică să aibă o dezvoltare fără precedent.

Rugăciunile lor care durau ore întregi erau urmate deseori de manifestări ale vorbirii în limbi, vorbire pe care ei o puneau pe seama Duhului Sfânt. Iată declaraţia unui prieten al lui Fox:

 

„Am primit adesea revărsarea Duhului peste noi şi Darul Duhului Etern al lui Dumnezeu ca în zilele din trecut şi inimile noastre au fost bucuroase, limbile au fost dezlegate şi gurile deschise; am vorbit în limbi noi după cum ne dădea Domnul şi după cum ne conducea Duhul care a fost turnat peste noi”.[2]

 

Spontaneitatea acestor manifestări, ne determină să le identificăm ca o lucrare autentică a Duhului Sfânt, lucrare ce a fost blocată vreme îndelungată de o biserică lipsită de viaţă spirituală. Faptul că nu se insistă asupra anumitor daruri ca fiind evidenţe normative pentru o lucrare autentică a Duhului, constituie un aspect pozitiv. Manifestările corespund unor daruri spirituale biblice şi putem concluziona că Dumnezeu a ales să înzestreze credincioşii acelor vremuri cu daruri împărţite în mod suveran atât pentru zidirea lor, dar mai ales pentru eforturile lor misionare.

 

1.2.  Mişcarea moraviană

Moravienii, în 1722, sub conducerea lui Zinzendorf, au început să-L caute pe Dumnezeu în rugăciune ferventă. În aceste întâlniri speciale, s-au manifestat presupuse daruri spirituale şi manifestări deosebite. Greenfield scrie că: „femei şi tineri au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi au proorocit”.[3]

Chiar şi copiii au fost atraşi spre rugăciunile care ţineau ore în şir. În 10 august 1727, un pastor care conducea o întâlnire a căzut pe podea fiind copleşit de prezenţa lui Dumnezeu, iar ceilalţi s-au plecat la pământ împreună cu el.[4] Prezenţa divină era simţită în cadrul părtăşiilor moraviene în aşa măsură încât oamenii erau atraşi ca de un magnet.

Credinţa lui Zinzendorf în acţiunea supranaturală a Duhului este descrisă astfel:

 

„Să crezi împotriva oricărei speranţe este rădăcina darului minunilor; şi eu datorez această mărturie iubitei noastre biserici că puterile apostolice sunt manifestate acolo. Am avut dovezi netăgăduite în descoperirea exactă a lucrurilor, persoanelor şi circumstanţelor care omeneşte nu puteau fi descoperite; în vindecarea maladiilor incurabile, precum ar fi cancerul, tuberculoza, când pacientul era în agonia morţii şi toate acestea doar prin rugăciune sau rostirea unui singur cuvânt!”[5]

 

Zelul moravienilor în rugăciune i-a condus la misiune printre păgânii din Europa, America, Asia şi Africa. Un istoric al misiunilor a apreciat că: „această mică biserică, în 20 de ani, a adus în existenţă mai multă misiune decât întreaga Biserică Evanghelică în două secole!”.[6] Însuşi John Wesley a fost impresionat de moravieni, fapt care i-a marcat viaţa pentru totdeauna.[7]

Deşi vorbirea în limbi nu s-a manifestat cu certitudine, totuşi, un critic al mişcării îi învinovăţea că au reînviat practici montaniste folosind un jargon discontinuu în vorbire ca o eliberare irezistibilă şi exuberantă a Duhului.[8]

Suntem de acord cu Zinzendorf asupra faptului că „darurile supranaturale au fost manifestate în biserică împreună cu vindecări miraculoase”.[9] Nota de profundă spiritualitate a părtăşiilor lor dă greutate şi valoare acestor manifestări care nu au în ele nimic teatral ci, dimpotrivă, dau senzaţia de prezenţă divină care lucrează la concret, descoperind, vindecând, convingând de păcat, electrizând oameni pentru misiune. Meritul moravienilor este cel al unei infuzii de seriozitate în creştinism privind căutarea lui Dumnezeu şi chiar a manifestării neregizate a unor daruri de sorginte divină.

 

1.3.  Mişcarea metodistă

Mişcarea metodistă, fondată de John Wesley, a cunoscut de asemenea fenomene spirituale neobişnuite. Rugăciunea stăruitoare a lui John şi a prietenilor săi i-au condus la o experimentare profundă a realităţii spirituale. El descrie evenimentul astfel: „cam pe la 3 dimineaţa, în timp ce continuam în rugăciune, puterea lui Dumnezeu a venit peste noi astfel încât unii au strigat de bucurie şi mulţi au căzut la pământ…”.[10] Rezultatele în cadrul întregii mişcări metodiste au fost din cele mai neaşteptate: vindecări, amestec de sunete variate, ţipete, căderi la pământ şi chiar vorbiri în alte limbi.[11] În timpul predicării sale itinerante, John Wesley a cunoscut multe manifestări de acest gen în rândurile audienţei care se număra cu miile. Uneori emoţiile metodiştilor depăşeau limitele controlabile. „Unii erau apucaţi de un tremur şi, în câteva momente, cădeau pe podea de parcă ar fi murit, în timp ce alţii se îmbrăţişau cu ceilalţi cu ochii în lacrimi”, scria un observator.[12] Chiar însuşi John a experimentat într-o împrejurare, împreună cu fratele său Charles, aşa numitul „râs sfânt”.[13] Supranaturalul s-a manifestat şi într-o Biserică Anglicană din Everton, unde, prezenţa lui Dumnezeu, resimţită de participanţi, a declanşat:

 

„un amestec de sunete variate; unii tremurau, alţii ţipau, dar sunetul general era o respiraţie puternică ca aceea a unui om pe jumătate ştrangulat şi care se străduieşte să respire. Mulţi plângeau fără zgomot; alţii au căzut jos ca morţi; alţii s-au cufundat în tăcere; alţii cădeau cu zgomote mari şi cu multă agitaţie.”[14]

 

Wesley nu a vorbit niciodată în limbi, dar un prieten de-al său, Thomas Walsh a consemnat pe 8 martie 1751: „Domnul mi-a dat un limbaj pe care nu-l cunoşteam, ridicându-mi sufletul spre El într-un mod minunat.”[15]

Fără a nega autenticitatea unor astfel de manifestări, suntem de acord că şi  în dreptul acestei mişcări metodiste şi-au făcut apariţia unele contrafaceri umane. Însuşi Wesley a observat că „firea s-a amestecat cu harul”, unii entuziaşti copiind manifestările veritabile. El, spunea că şi Satan copiază lucrarea lui Dumnezeu pentru a discredita întreaga lucrare. Totuşi, nici chiar aceste eforturi diabolice nu trebuie să ne facă să negăm sau să subevaluăm lucrarea reală a Duhului. Umbra nu este o discreditare a substanţei şi nici contrafacerea nu compromite diamantul real. Wesley afirma că este iraţional să negi sau să anulezi acele manifestări. La 20 de ani după startul trezirii, el critica cele ce se întâmplaseră:

 

„pericolul era să considerăm manifestările exterioare prea importante, ca şi cum acestea erau esenţiale pentru lucrarea lăuntrică, astfel încât acestea nu puteau avea loc fără ele. Probabil pericolul este să le considerăm prea puţin acum şi să le condamnăm în totalitate, să ne imaginăm că n-au nimic din Dumnezeu în ele şi să le considerăm o piedică în cale lucrării Sale.”[16]

 

Conchidem faptul că prin accentuarea celei de-a doua lucrări a harului şi prin deschiderea pentru experienţe personale asociate cu manifestări supranaturale, metodismul a pregătit scena pentru mişcarea penticostală. Totuşi, manifestările care au avut loc nu au avut rolul obligatoriu de a evidenţia lucrarea Duhului. De exemplu, vorbirea în limbi, a fost prezentă, dar nu generalizată. Mai mult, tendinţa de a îndrăgi manifestările prea mult sau, dimpotrivă, de a le neglija, s-a constatat chiar la acel moment istoric, când trezirea nu atinsese încă cote foarte înalte şi nici nu cunoscuse foarte multă extindere geografică. Totuşi „religia inimii” care pune accent pe emoţii, promovată de metodism, a fost apreciată chiar de oponenţi ca fiind mult mai eficientă decât stricteţea liturgică şi instituţionalismul închistat.

Căderile unora la pământ ar putea fi explicate prin conştientizarea păcătoşeniei proprii a respectivilor şi nicidecum ca un efect hipnotic care se va remarca în cadrul altor mişcări religioase. Chiar acel râs necontrolat de care au avut parte fraţii Wesley nu ar trebui catalogat numaidecât ca fiind lipsit de veridicitate, deoarece s-a manifestat pe fondul dorinţei de închinare şi nu în virtutea unui spirit de turmă. Convingerea lui Wesley că manifestările respective sunt „semnele care vor însoţi pe cei care vor crede” poate fi împărtăşită, considerând că miraculosul îşi găseşte locul în spectrul manifestărilor creştine autentice. Bineînţeles, nu cunoaştem exact la ce contrafaceri a făcut referire Wesley, dar credem că au fost motivaţii întemeiate pentru care şi atunci ca şi astăzi trebuie respins tot ceea ce reprezintă doar un efort uman jalnic de a mima prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu.

 

1.4. Marea Trezire (1726-1750)

Perioada aceasta istorică a înregistrat multe evenimente şi manifestări de ordin supranatural. George Whitefield îşi amintea:

 

„Oriunde aş fi privit, cei mai mulţi erau în lacrimi. Unii aveau o paloare cadaverică, alţii îşi frângeau mâinile, alţii zăceau la pământ, alţii erau căzuţi în braţele prietenilor, dar cei mai mulţi aveau ochii ridicaţi spre cer strigând la Dumnezeu.”[17]

 

Semnele care acompaniau slujirea lui Whitefield nu au fost acceptate de Jonathan Edwards ca fiind valide.[18] Totuşi, reticenţa acestui calvinist convins nu a blocat manifestarea lor. Căderile sub putere, interpretate ca nişte „leşinuri” ce durau ore întregi, erau obişnuite printre cei care participau la întrunirile în cadrul cărora predica Whitefield. Viziunile despre lucruri glorioase din ceruri, profeţiile şi miracolele au amprentat mişcarea ce a cunoscut şi un puternic impact evanghelistic. [19]

Este interesant faptul că Edwards a acceptat căderile sau leşinurile, plânsul şi ţipetele, dar concomitent a contestat profeţiile, vorbirea în limbi şi miracolele. Este clar motivul pentru care le respinge pe cele din urmă, el fiind convins că respectivele daruri au încetat odată cu biserica apostolică. Totuşi, apărarea unor manifestări ca şi acele leşinuri în timp ce oamenii erau convinşi de păcat este demnă de a fi luată în seamă. Un teolog şi filozof de talia lui nu a manifestat reticenţă faţă de asemenea izbucniri ale spiritului manifestate fizic. Stările gen transă ale unor oameni care rămâneau blocaţi parcă într-un contact cu cerul, sub influenţa unor imagini şi viziuni cereşti, nu sunt etichetate ca fiind de neacceptat. Recunoaşterea validităţii, chiar de către un om analitic şi categoric, cum a fost Edwards, a unor asemenea stări bizare, ne pune în încurcătură. Probabil că atât profeţiile şi celelalte daruri ce s-au semnalat, cât şi respectivele căderi au fost de origine divină, Whitefield şi cei din adunările sale neavând intenţia de a şoca sau impresiona pe alţii. Nu sunt consemnate alte acuze la adresa acestei mişcări în afara acelui refuz dogmatic referitor la darurile spirituale. În ce ne priveşte, considerăm că Marea Trezire a fost una reală şi cu manifestări divine adiacente din cele mai extraordinare.

 

 

1.5. A doua mare trezire (1800-1840)

Specificul acestei treziri este organizarea de tabere pentru rugăciune în care manifestările de entuziasm de manieră penticostală au fost semnalate deseori. Astfel, la Cane Ridge în Kentucky,  s-au adunat în vara lui 1801 mulţimi care se estimau până la 25.000 de persoane şi care au avut parte de experienţe din cele mai neobişnuite. Tremuratul, moartea în duhul, lătratul pentru a-l încolţi pe diavolul, râsul sfânt, dansul dezlănţuit şi chiar vorbirea în limbi erau unele din fenomenele care au fost experimentate de mai bine de jumătate de creştinii din Kentuky.[20] James Findlay, un martor ocular necreştin, relata:

 

„Zgomotul era ca cel al Niagarei. Masa de fiinţe umane părea a fi agitată ca de furtună. Unii dintre oameni cântau, alţii se rugau, alţii strigau cerând milă cu cele mai ciudate accente, în timp ce alţii strigau vociferator. O ciudată putere supranaturală părea să cuprindă minţile tuturor celor de acolo. Odată, am văzut cel puţin 500 de persoane măturate la pământ ca şi când o baterie de 1000 de puşti ar fi tras asupra lor, urmând ca aceştia să tremure şi să strige…”.[21]

 

După Kentuky, flacăra trezirii şi bineînţeles a manifestărilor s-a extins în întregul Sud, ajungând la Tennesse, în Georgia, în North şi South Carolina. Chiar şi mormonii au experimentat în mare parte aceleaşi manifestări. Brigham Young vobea în limbi şi traducea totodată pentru audienţă şi este consemnat că mormonii obişnuiau să cânte la unison în limbi necunoscute.[22]

Charles Finney (1792-1873), membru în biserica Prezbiteriană, apoi în cea Congregaţională, a experimentat ceea ce el a numit „botezul în Duhul Sfânt”.[23] Dublat în eforturile sale de teologul Asa Mahan, preşedintele Colegiului Oberlin, Finney a avut rezultate notabile în domeniul evanghelizării. Activitatea sa ulterioară în adunări a fost însoţită de fenomene ca: plânsete, strigăte, căderi sub putere, viziuni şi vindecări.[24]

Doamna Phoebe Palmer (1807-1874), o metodistă, a găzduit pentru început în casa ei întruniri de rugăciune pentru sfinţirea promovată de metodism, iar ulterior, a colindat, cu sprijinul soţului ei, America, Canada şi Marea Britanie. În întrunirile organizate, pe lângă mii de convertiri însoţite de plâns general, s-a manifestat sporadic vorbirea în limbi şi puterea de vindecare.[25]

Chiar Moody a fost catalogat ca un predicator pre-penticostal deoarece, după ce a vorbit în Londra, în 1875, unui mic grup de bărbaţi, respectivii au început să vorbească în alte limbi şi să proorocească. În acelaşi an, Trezirea din Ţara Galilor a înregistrat fenomene similare.[26]

Este destul de dificil să accepţi că nişte baptişti, metodişti şi prezbiterieni pot să se manifeste în asemenea manieră profund emoţională şi lipsită de ordinea specifică acestor denominaţii. Mai mult, este curios faptul că respectivii au manifestat daruri spirituale pe care ei înşişi le considerau ca neoperante. Explicaţia poate consta în faptul că ei au depăşit condiţia lor confesională pentru a-L lăsa pe Duhul Sfânt să se manifeste în toată libertatea. Nu dispunem de date care să incrimineze în vre-un fel cele ce sau întâmplat iniţial la Kentuky şi mai apoi în alte regiuni, dar considerăm că acele stări de convulsie, de tremur, specifice şi quakerilor, şi celor din vremea lui Wesley şi a lui Whitefield, ar putea fi acceptate cu uşurinţă. Aceasta mai cu seamă că aceste „exerciţii” aveau loc în timp ce oamenii căutau îndurarea divină. Chiar şi acel râs sfânt care, de această dată cuprindea întreaga congregaţie în extaz, nu trebuie repudiat doar datorită absenţei lui din experienţele noastre. Mai mult, manifestarea ocazională a vorbirii în limbi atestă continuitatea acestui dar şi subliniază că ea constituie doar un mic fascicul din întreaga gamă multicoloră a manifestărilor din perioadele de trezire. Dansul poate fi pus pe seama exuberanţei religioase şi a emotivismului ce atinge cote înalte în asemenea situaţii şi ar putea fi înţeles şi în contextul geografic-cultural al acelor credincioşi. Reţineri întemeiate pot exista faţă de acel lătrat care anticipează oarecum sunetele „exotice” din următorul secol. Totuşi, nota de optimism şi de accepţie trebuie menţinută vizavi de această trezire care apăsa pe pedala sfinţeniei şi a apropierii de Dumnezeu.

 

1.6. Biserica Catolică Apostolică

Această mişcare a fost fondată de Edward Irwing datorită faptului că Biserica Scoţiei l-a excomunicat pe el şi pe cei care acceptau ideea de restaurare a darurilor. Deşi Irwing a dezvoltat întâi o teologie de acest gen lipsită de experienţele propriu zise, ele n-au întârziat să apară. Astfel, în 1830, o tânără din vestul Scoţiei, care era pe moarte datorită tuberculozei, a început să vorbească într-o altă limbă pe când se ruga alături de alte două tinere, iar în altă zonă au avut loc vindecări evidente şi vorbiri în alte limbi.[27] Aceste rapoarte l-au determinat pe Irwing să promoveze cu mai mare devotament doctrina restaurării darurilor. Rezultatul a fost că în biserica sa şi în multe alte locaţii s-au manifestat vorbiri în limbi şi profeţii.[28] Irwing, înaintea penticostalilor, a făcut asocierea între experienţa botezului cu Duhul şi darul vorbirii în limbi ca evidenţă a acestuia.[29] Deşi se pot spune şi foarte multe chestiuni negative despre mişcarea coordonată de Irwing, ea poate fi considerată ca având elemente de autentică manifestare a Duhului.

Ceea ce este de notat în dreptul lui Irwing este el că face, cel dintâi, din vorbirea în alte limbi, un semn distinctiv şi normativ pentru cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Penticostalii nu vor face altceva decât să bătătorească această cale doctrinară trasată de acesta. Acuzat de „pierderea echilibrului mintal” şi excomunicat din propria biserică, Irwing are totuşi meritul că a subliniat realitatea conform căreia darurile nu au încetat odată cu apostolii şi a influenţat oamenii vremii sale în acest sens sau a apărat acest adevăr în faţa oponenţilor.

 

1.7.    Mişcarea Holiness

Mişcarea holiness a fost copilul metodismului, dar ea a născut, la rândul ei, penticostalismul. Horner, un evanghelist canadian, a pus accent pe „manifestările fizice” ca „întinderea la pământ”, „extazul”, „râsul spontan”[30], iar o mişcare radicală holiness a fost generată de Benjamin Hardin Irwin. Turneele acestuia aveau drept rezultat manifestări ca ţipete, vorbiri în alte limbi şi tremurături.[31] El a formulat o învăţătură care sublinia necesitatea unor „botezuri” repetate, dar aceasta s-a stins odată cu ieşirea sa de pe scenă datorită căderii sale în păcat. Extremismele mişcării au fost mai multe, dintre care este vădită eliminarea medicamentelor în caz de boală, apelul făcându-se la vindecarea divină care era pusă pe picior de egalitate cu naşterea din nou.

Înainte de apariţia mişcării penticostale clasice, Alexander Dowie, autotintitulat „Ilie Restauratorul”, a promovat atât vindecarea, cât şi „rostogolirea sfântă”, fapt care a afectat imaginea mişcării holiness.[32] John G. Lake a predicat despre vindecare şi a avut o lucrare de succes la Zion City care a fost întemeiat de Dowie.[33] În Providence, Rhode Island, în 1874, o manifestaţie puternică a vorbirii în limbi, a determinat publicul să-i numească pe adepţii lui R.B. Swan, un pastor local, „oameni cu dar”.[34] Unul din primii evanghelişti-vindecători din America, doamna M.B. Woodworth Etter a relatat despre vorbirea în limbi care s-a manifestat cu ocazia unor vindecări la St. Louis în 1890. Ea însăşi afirma că are darul de vindecare, de scoatere a demonilor, de a face minuni, de a vorbi în limbi şi de a avea vedenii.[35] În acelaşi timp, Daniel Awrey a vorbit în limbi într-o întâlnire de rugăciune în Delaware, Ohio. În 1896, a avut loc cea mai remarcabilă manifestare a vorbirii în limbi, înainte de 1906, în Camp Creek, din North Carolina unde peste o sută de persoane au avut parte de ea.

Scanând ultimele derulări ale trezirilor care nu intraseră încă în şuvoiul penticostal, dar îi săpau albia, observăm că darurile spirituale, într-adevăr, se manifestau, dar excesele coexistau cu acestea.  Absenţa unui cadru doctrinar adecvat a condus la formularea unor învăţături aberante şi a unor practici care au fost în defavoarea a ceea ce trebuia să fie o trezire eficientă. În pofida acestor extremisme, darurile autentice s-au observat în diferite locaţii, unele nefiind alterate de temeritatea unor personaje bizare precum Irwin sau Dowie. Tema restauratoare a darurilor a fost subliniată de holiness, dar vorbirea în limbi nu a fost desemnată ca având o importanţă specială. Vindecarea doar prin credinţă, fără administrarea de medicamente, rostogolirea sfântă, botezurile succesive ale lui Irwin trebuie să rămână în mod clar în afara accepţiunilor noastre. Este la fel de limpede că învăţătura conform căreia vorbirea în limbi constituie semnul introductiv al botezului spiritual a fost deja anticipată doar de Irwing, urmând a fi consolidată şi promovată prin intermediul penticostalismului.

 

2. PENTICOSTALII CLASICI – PRIMUL VAL

Având ca fundamente metodismul şi mişcarea holiness, penticostalismul propriu-zis a demarat în „Ierusalimul american” – strada Asuza din Los Angeles. Primul pas a fost făcut însă de Parham. Concepţia lui că vorbirea în limbi reprezintă dovada unică a botezului cu Duhul Sfânt a influenţat studenţii săi, iar rezultatul a fost că domnişoara Ozman, în prima zi a secolului al XX-lea a vorbit în alte limbi. Curând toţi ceilalţi, inclusiv Parham, au avut parte de această experienţă pe când se găseau la Topeka.[36]

William Joseph Seymour, un afro-american educat ca baptist, dar intrat în rândurile holiness, a fost marcat de ideile lui Parham. În casa familiei Asbery, pe 9 aprilie 1906, în timpul rugăciunii, Seymour şi alţi şapte au căzut pe podea şi vorbeau în limbi.[37] Din acel moment, Seymour s-a dedicat unor întruniri pe strada Asuza, locul în care s-a declanşat o uriaşă trezire. Bărbaţi şi femei din diferite rase tremurau, strigau, plângeau, râdeau, dansau, cădeau în transă, se rostogoleau, vorbeau şi cântau în limbi, iar zgomotul era auzit la mari depărtări.[38] Dar excesele şi fanatismul nu au întârziat să apară. Chiar Parham s-a dezis de cele ce aveau loc, ruptura producându-se definitiv între cei doi lideri. Realitatea a fost că până şi unii spiritişti s-au infiltrat în mulţime şi aceştia au recurs chiar la hipnoză.[39]

Cu toate extremismele manifestate, trezirea s-a întins cu repeziciune. A urmat Thomas Ball Barratt  din Norvegia care a experimentat daruri spirituale chiar în camera sa de hotel, înainte a vedea experienţele altora. Astfel, la Oslo, acest pastor metodist, un adevărat profet al penticostalismului în nordul Europei, a reprodus exact aceleaşi manifestări în biserica sa baptistă. Din Norvegia, fenomenul s-a extins în Suedia, Danemarca, Germania, Franţa şi Anglia.[40]

Marie Burges Brown (1880-1971), în urma unui botez spiritual concomitent cu al lui Lake, a primit o viziune în timpul unei rugăciuni de şase ore, viziune care avea să-i direcţioneze ulterior eforturile misionare către mai multe ţări.[41]

În 1905-1908, prin conducerea Panditei Ramabai – „mama mişcării penticostale în India” – fetele dintr-o şcoală au început să vorbească în limbile engleză, greacă, ebraică, sanscrită şi să aibă viziuni şi vise. Albert Norton, un misionar care vizitase locul a relatat:

 

„…După ce am intrat, am îngenunchiat cu ochii închişi lângă o masă şi deoparte de mine am auzit pe cineva rugându-se foarte discret în engleză…. Am fost uimit, ştiind că nimeni din acea încăpere nu vorbea engleza în afară de Ms. Abrams. Am deschis ochii şi la vreun metru de mine, pe genunchi, cu ochii închişi şi cu mâinile ridicate era o femeie … Limba ei maternă era marathi şi pute vorbi puţin blindustani. Dar nu putea vorbi şi înţelege o engleză pe care tocmai o folosea. Dar când am auzit-o vorbind o engleză idiomatică, distinsă şi fluentă, am fost aşa de impresionat cum aş fi fost dacă aş fi văzut pe cineva, despre care ştiam că era mort, înviat din morţi….”[42]

 

John G. Lake a venit în Africa de Sud în 1907 unde Dumnezeu l-a folosit cu impact asupra întregii naţiuni prin minuni, semne şi vindecări, fondând sute de biserici care au rămas până în zilele noastre. În 1912, el s-a întors în America slujind în Spokane, Washington; Portland, Oregon şi San Diego unde a continuat să fie folosit prin darul de  vindecare până în anul morţii sale – 1935.[43]

Tomlinson influenţat de cele văzute la Camp Creek, fiind predicator itinerant, a cunoscut, prin slujirea sa la Tennesse, Georgia şi North Carolina, cum Duhul lucra în mod variat aşa că mulţi oameni plângeau, băteau din palme, tremurau, cădeau la pământ şi se zvârcoleau ca şerpii, timp în care, în opinia lui, „păreau a se zidi puternic”.[44]

Cashwell, „apostolul penticostalismului” în Sud, a impactat lucrătorii din Pentecostal Holiness Church şi Fire-Baptized Holiness Church, urmând baptişti, metodişti şi prezbiterieni în aşa manieră încât mulţi predicatori s-au întors de la Dunn, North Carolina vorbind şi cântând în limbi, râzând râsul sfânt, strigând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Chiar J.H. King, un cercetător pătrunzător al Noului Testament în limba greacă, a pus în cel din urmă armele jos şi a împărtăşit noua experienţă. Apoi, întreaga şcoală a lui Holmes, un alt  lider holiness, a fost asaltată de vorbirea în limbi.

În Brazilia, prin doi tineri suedezi imigranţi, mulţi baptişti au experimentat vorbirea în limbi, interpretarea lor, profeţii şi vindecări, practic aceştia dând naştere celei mai prolifice mişcări penticostale din întreaga lume[45] Hoover, misionar şi medic metodist a asistat la o trezire caracterizată de manifestări ale vorbirii în limbi, vedenii duhovniceşti, profeţii şi dansuri în Duhul, fapt care a condus l-a eliminarea lui din funcţie.[46] Multe alte ţări ca Italia, Coreea, Nigeria, Africa de Sud, Rusia, au cunoscut ulterior aceste manifestări.

În China, William Simpson (1869-1961) a fost atras de experienţa penticostală printr-un bucătar chinez care vorbea în limbi şi traducea în câteva dialecte locale. Experimentând el însuşi aşa numitul „botez cu Duhul” şi vorbirea în limbi, a devenit un promotor ale acestei experienţe. Slujirea sa a înregistrat viziuni, vindecări, căderi sub putere şi vorbiri în alte limbi.

O parte din oprobiul îndreptat către penticostali s-a datorat extremiştilor. Probabil cea mai dăunătoare practică a fost ritualul „mânuirii şerpilor” care nu avut legătură directă cu marile denominaţii penticostale. Cultul mânuitorilor de şerpi a început în 1909 când George Hensley a considerat că a lua în mână şerpi era datoria tuturor creştinilor. Practica a fost considerată fanatică de către penticostali şi de către cei din holiness.[47] Alte excese s-au evidenţiat în relaţie cu vindecarea. Unii au considerat că nu mai este necesară administrarea de medicamente, aceasta fiind concepţia majorităţii penticostalilor din acea vreme. Fanatismul penticostal nu era încurajat de oficialii bisericii, dar mulţi membri credeau că aprobarea divină era certă în cazuri de levitaţie, de apariţia unor „cruci însângerate” pe frunţile unora, de coborârea unor mingi de foc sau de percepere în palmă a „uleiului supranatural al Duhului Sfânt”.[48]

Agreăm ideea că penticostalimul reprezintă o mişcare de trezire spirituală de o amploare fără precedent. De asemenea suntem de acord că prin intermediul acestei treziri au fost manifestate daruri spirituale care nu şi-au găsit locul în bisericile istorice secole întregi. Totuşi, anumite precizări trebuie făcute la acest moment.

Vorbirea în limbi a fost postată pe o poziţie mult mai înaltă decât i se cuvine în conformitate cu realitatea consemnată biblic. Deşi acest dar are valoare în domeniul închinării, el nu trebuie să fie văzut ca indispensabil experienţei cu Dumnezeu.

Apoi, infiltrarea unor spiritişti în cadrul închinării publice, ca în locaţia din Asuza, indică incapacitatea de a gestiona o asemenea mişcare şi chiar absenţa unui dar al deosebirii duhurilor. Aceeaşi incapacitate de a stăpâni entuziasmul celor cuprinşi de frenezia închinării denotă o slabă maturitate a liderilor. Poate că scuzele pot fi găsite în specificul negrilor de a se manifesta mai zgomotos, dar nu este o scuză care să ţină prea mult.

Ceea ce a fost evident în afara accepţiunii generale a celor din curentul penticostal, a fost mânuirea şerpilor şi uneori acea rostogolire sfântă, aspecte asupra cărora consimţim. De asemenea, subscriem celor care detestă o vindecare doar prin credinţă, aspect care a fost preluat de la holiness.

Totodată, trebuie demascat faptul că unii au recurs la o copiere a acestor manifestări fără să fi avut parte de o atingere reală din partea lui Dumnezeu. La fel de adevărat este că unii s-au lăsat înşelaţi de duhuri rele, iar acest fapt este dovedit ferm în cazul unor vorbitori în limbi şi profeţi falşi.[49] Este limpede că şi demonii s-au strecurat pe fondul restaurării darurilor semănând confuzie.

Nu trebuie să ne desolidarizăm de mişcarea penticostală din aceste motive. Prudenţa, evaluarea, deosebirea duhurilor sunt chestiuni necesare în mediul penticostal care are deschidere spre supranatural. Toate acestea, nu diminuează realitatea că darurile spirituale au fost repuse la locul lor, cel puţin din punct de vedere practic, de cei care s-au identificat cu mişcarea penticostală. Avântul misionar şi zelul în rugăciune, sunt elemente rezultante certe din ceea ce reprezintă miraculosul în sânul acestei treziri cu ecouri ce reverberează de peste un secol.

 

3. MIŞCAREA CARISMATICĂ – AL DOILEA VAL

3.1. Neo-penticostalismul protestant

După al doilea război mondial, deschizătorul de drumuri pentru mişcarea carismatică a fost David du Plessis (1905-1986). Liderii multelor denominaţii au intrat în contact cu penticostalismul care luase amploare şi care, în jurul anului 1950, era puternic mediatizat de către Oral Roberts. Serviciile sale de vindecare şi evanghelizare au făcut cunoscută mişcarea penticostală milioanelor de americani prin intermediul televiziunii. Mai mult, David du Plessis, impulsionat de profeţia lui Wigglesworth, a promovat ideile penticostale prin dialog cu bisericile istorice.[50] „Mr. Pentecost”, cum a fost numit, a vorbit la sute de întâlniri penticostal-charismatice din întreaga lume care asista la intruziunea manifestărilor penticostale în rândurile bisericilor cu vechime. În 1954, un pastor menonit, Gerald Derstine a fost exclus deoarece membrii bisericii sale au avut vedenii, au profeţit şi au avut parte de vindecări.[51] Primul pastor care a rămas totuşi în parohia sa după ce a promovat ceva tipic penticostal a fost Richard Winkler care a experimentat şi exorcizări. Nu aceeaşi soartă a avut-o Dennis J. Bennett care a fost eliminat de Biserica Episcopală datorită mărturiei pe care a făcut-o public precum că a vorbit în limbi.[52] Curând, mulţimi de luterani, metodişti, prezbiterieni şi baptişti au cunoscut experienţele specifice penticostalismului, dar au rămas membri în bisericile lor. Astfel „noul vin” a fost turnat în „burdufurile vechi” ale bisericilor tradiţionale.

William Branham (1909-1965), fost pastor baptist, a relatat că un înger i-a dat instrucţiuni pentru a duce darul vindecării întregii lumi. Acesta s-a lansat în lucrări de vindecare la scară naţională şi internaţională, operând şi prin darul de cunoştinţă.[53]

În acelaşi timp, Oral Roberts, a înţeles că a fost înzestrat în vederea vindecării şi a exorcizării. Miracolele s-au înregistrat în număr impresionant şi a devenit cel mai proeminent evanghelist al lumii în acea vreme.[54]

Soţii Osborn au călătorit în 76 de naţiuni şi au fost pionieri ai cruciadelor de evanghelizare şi de vindecare cu rezultate fenomenale. Coeziunea mişcării de trezire prin vindecare a fost dată de publicaţia „Vocea Vindecării”, dar după câteva neînţelegeri privind practicile chestionabile ale unor evanghelişti vindecători, mulţi s-au retras fiind ulterior implicaţi în realizările notabile ale mişcării carismatice.[55]

În paralel cu lucrarea de vindecare s-a dezvoltat „Noua Ordine a Ploii celei Târzii”. Originată în Colegiul Biblic Sharon, accentul ei a fost pus pe punerea mâinilor pentru acordarea unor daruri specifice, profeţii personale detaliate, în timp ce vorbirea în limbi, râsul sfânt şi vindecarea erau la ordinea zilei. De aici trezirea s-a extins în America de Nord şi în întreaga lume.[56]

 

3.2. Catolicismul carismatic

Cea mai mare surpriză a fost însă apariţia neaşteptată a manifestărilor supranaturale în mediul catolic. După ce Conciliul Vatican II a punctat natura charismatică a bisericii, în 1966, doi profesori de la Universitatea Duquesne, Ralph Kiefer şi Bill Storey au căutat experienţa botezului cu Duhul şi ca urmare au vorbit în alte limbi.[57] Grupul de profesori şi absolvenţi care au fost influenţaţi şi cooptaţi de cei doi, a experimentat curând vorbirea în alte limbi, darul deosebirii, al profeţiei şi al vedeniilor. Mai mult, râsul sfânt, rostogolirea pe podea, lauda adusă lui Dumnezeu, chiar omorârea în Duhul au fost prezente printre noii adepţi ai acestor experienţe.

Universitatea Notre Dame – centrul catolicismului american – a urmat imediat în a fi luată de acest val de trezire. Profesori respectabili şi studenţi au devenit ulterior cei mai influenţi lideri charismatici printre catolici. Bineînţeles că penticostalii au reacţionat vehement deoarece catolicii au rămas fideli practicilor de odinioară, dar totuşi vorbeau în limbi. Folosirea sacramentelor pentru vindecare şi a moaştelor sfinţilor era evident o chestiune de neacceptat de către penticostalii fundamentalişti.[58]

Neavând un numitor comun în materie de doctrină, penticostalii n-au acceptat experienţele carismaticilor ca fiind valabile – David Wilkerson şi Leonard Ravenhill numărându-se printre criticii violenţi ai evoluţiilor alarmante şi a practicilor lipsite de fundament biblic. Ceea ce este totuşi vrednic de remarcat ar fi că explozia carismelor printre catolici a avut un efect considerabil. Astfel, în 1970, o conferinţă catolică carismatică număra 30.000 de persoane care au cântat şi s-au rugat în limbi, au proorocit şi s-au bucurat de ceea ce făcea Dumnezeu pentru ei.[59] Aspectul ecumenic al mişcării a fost evident la Kansas City unde 52.000 de penticostali-charismatici provenind din romano-catolici, luterani, prezbiterieni, episcopalieni, penticostali denominaţionali, baptişti, metodişti şi evrei mesianici au umplut tribunele stadionului cântând în alte limbi.[60]

Înnoirea mişcărilor protestante şi cea a catolicismului comportă anumite probleme. Deşi acest val a cunoscut o răspândire enormă, capacitatea de filtrare a ceea ce este duhovnicesc scade rapid. Scandalurile iscate în jurul unor evanghelişti excentrici scoate în evidenţă că darurile Duhului nu merg mână în mână cu roada Duhului. Afacerile „spirituale” ale unor predicatori ca Osborn sau Roberts sunt de prost gust şi au fost respinse chiar de mulţi din cei care acceptă în crez şi experienţă manifestările supranaturale. Apoi pretenţiile revelaţionale ale carismaticilor sunt exagerate şi în opoziţie flagrantă cu învăţătura suficienţei scripturale. Biblia este singura care trebuie să aibă autoritate revelaţională, nici un înger sau mesaj profetic neavând dreptul de a completa conţinutul revelaţional. Profeţia, ca dar duhovnicesc, trebuie să aibă doar rol de călăuzire specifică în situaţii concrete sau de descoperire a realităţii vieţii cuiva.

Aspectul ecumenic al charismatismului are şi aspecte pozitive, dar neglijarea doctrinei în favoarea experienţelor constituie un punct slab. Faptul că nişte charismatici catolici folosesc tainele sau invocarea Mariei ca mijloc de experimentare a unor manifestări supranaturale ne determină să luăm o atitudine opozantă. O bilă albă pentru carismatici este dată de aprecierea darului limbilor ca fiind doar unul dintre daruri fără a se socoti ca o dovadă iniţială şi obligatorie a botezului cu Duhul Sfânt.

 

4. „POWER EVANGELISM” – AL TREILEA VAL

Sintagma „al treilea val” a fost originată de Peter Wagner care asocia primul val penticostalismului clasic, cel de-al doilea, înnoirii carismatice în denominaţiile mai liberale, iar cel de-al treilea fiind corespunzător impactului asupra evanghelicilor mai conservatori. Alături de John Wimber  care a înfiinţat Asociaţia Bisericilor Vineyard, Wagner a promovat identificarea cu propria denominaţie în pofida experimentării unor manifestări neobişnuite ale Duhului. Întâlnirile susţinute de John Wimber au cunoscut profeţii, tremur, stări de beatitudine, căderi în Duhul şi vorbiri în alte limbi.[61]

În martie 1993, evanghelistul Rodney Howard Brown a venit pentru o săptămână de evanghelizare în Florida, perioada prestabilită extinzându-se la 14 săptămâni datorită fenomenelor semnalate. Râsul sfânt, căderi sub putere, plâns şi mii de convertiri au caracterizat întrunirile. Brown a înţeles că trebuie să predice şi în alte locaţii unde fenomenele respective s-au repetat. Randy Clarck a fost marcat de una din aceste întâlniri şi, alimentat de cele văzute, a început să slujească în biserica din Toronto. Din acel moment, „Binecuvântarea de la Toronto” s-a constituit din râsul sfânt, căderi, rostogoliri, sunete animalice şi vindecări, aspecte care au atras atenţia mass-mediei şi a sute de mii de curioşi. În întâlnirile de la Toronto se mai răgea şi ca leii, se lătra ca şi câinii sau se piuia ca puii de găină. Aceste onomatopee însoţeau mesaje profetice, iar fenomenul râsului, deja generalizat, a fost preluat în întreaga Americă şi chiar în alte ţări.[62]

Deşi, în faza de debut a mişcării, Wagner şi Wimber au fost susţinători ai mişcării, ulterior s-au retras apreciind că „manifestările exotice şi nebiblice” nu pot constitui semnul unei adevărate spiritualităţi sau al unei treziri autentice.[63] Au fost totuşi voci care au apărat mişcarea, explicând că sunetele animalice se manifestă foarte rar, poate în cazul unei persoane din 10.000 sau le-au interpretat doar ca „o altă faţă a penticostalismului”.[64] Realitatea este că până în 1977, în ciuda separării de Vineyard, prezenţa ajunsese la 2.000.000 dintre care 45.000 erau păstori, iar convertirile s-au estimat la 25.000.

În perioada în care trezirea de la Toronto a atins cotele cele mai înalte, la Pensacola, Florida, s-a produs o altă mare trezire. Atmosfera de pocăinţă a condus la apariţia unor fenomene similare celor din cadrul altor treziri precum căderi, tremurături, scuturături, plâns şi râs. Vizitatorii au început să curgă şi s-a apreciat că peste 100.000 de persoane s-au decis pentru Hristos. Alte centre de trezire au răsărit în America, Canada, Japonia, Marea Britanie şi în India, locuri unde fenomenele s-au repetat cu acelaşi specific.[65]

În perioada 1966-1976, Dr. Kurt E. Koch a misionat printre triburile zuluşilor din Africa de Sud , iar relatările sale abundă în vindecări, vorbiri în limbi, profeţii, exorcizări şi viziuni.[66]

Câteva manifestări specifice celui de-al treilea val având anumite nuanţări comparativ cu cele deja prezentate în perioada precedentă sunt însumate în conceptul de „power evangelism” şi sunt următoarele: „odihna în Duhul”, „slujba de eliberare”, „lupta spirituală”, vindecarea bolnavilor ca o componentă obligatorie a evanghelizării şi vorbirea în limbi disociată de experienţa botezului cu Duhul.

„Odihna în Duhul” este un fenomen care apare în întrunirile carismaticilor precum Kathryn Kuhlman, Kim Kollins şi Reinhard Bonnke. Murray Robertson, un pastor baptist din Noua Zeelandă, a relatat cum a experimentat această stare asociată cu râsul sfânt.[67]

Serviciile de exorcizare numite „slujbe de eliberare” şi „lupta spirituală” au luat startul pentru Wimber în 1978 când un tânăr l-a rugat să-i ajute prietena care lovea cu putere şi scotea strigăte animalice. Printre cei care practică aceste slujbe se numără P. Yonggi Cho, Michael Harper, Derek Prince, C. Peter Wagner, Reinhard Bonnke, Francis MacNutt şi alţii.

Vorbirea în limbi nu a mai fost considerată dovada iniţială a primirii Duhului, dar în pragul mileniului al III-lea, „glossolalia” era infiltrată în întregul creştinism, numărul celor ce practicau vorbirea în limbi fiind estimat între 140.000.000 şi 370.000.000 de milioane, adică între 7,7% şi 20,5% dintre toţi creştinii de pe glob.[68]

Cel de-al treilea val se constituie într-o mişcare care urmează acelaşi făgaş cu mici variaţiuni. Statisticile seci nu trebuie să ne orbească însă. Există evidenţe care nu pot fi trecute cu vederea. Foarte grav este că unele practici ale exponenţilor celui de-al treilea val ies din matca scripturală. Extravaganţa unora dintre ei şi aventurile lor sunt în contrast puternic cu pretenţiile lor la o lucrare pur spirituală. Prestaţia comercială a tele-evangheliştilor a constituit o năpastă şi o jenă pentru întreaga mişcare.

Mai mult, recurgerea la mijloace omeneşti în a determina acele căderi sub putere, chiar folosirea hipnozei sunt de departe nişte aspecte ce trebuie condamnate. Chiar John Wimber s-a sesizat în această privinţă. Unele practici se aseamănă foarte mult cu ocultul şi trebuie evaluate cu grijă. Concepte ca „vizualizarea”, „gândirea pozitivă”, „Evanghelia prosperităţii” trebuie cântărite de evangelicii post-modernişti înainte de a le servi.

Căderile numite „odihna în Duhul” fără un cuvânt prealabil din partea lui Dumnezeu care să producă convingere de păcat ar trebui, de asemenea, evaluate atent deoarece nu găsim corespondent biblic pentru o asemenea practică de secerare. Nici un om, fie el numit şi „secerătoarea lui Dumnezeu” nu are delegată autoritatea divină să facă doar un semn cu mâna sau să sufle în microfon pentru ca audienţa să cadă la picioarele sale. Dacă oamenii realizează că sunt păcătoşi, având un sentiment puternic de vinovăţie şi cad „ca morţi” în prezenţa unui Dumnezeu sfânt, pare un gest acceptabil. Dar dacă aceste căderi sunt o urmare a unui fenomen parapsihologic, cum sugerează chiar unii din cadrul acestei mişcări, este vădit că trebuie să ne opunem fără echivoc. Mecanisme de manipulare în masă prin sunete stimulative, prin împingeri voite, declanşează deziluzii şi creează o imagine de prost gust unei mişcări religioase. Fără a nega posibilitatea ca în multe situaţii să se manifeste Duhul Sfânt fără ajutor uman, se impune ca să separăm pe cât posibil ceea ce este contrafacere (sau chiar afacere) de ceea ce este divin şi autentic.

Manifestările „exotice” detestate de însuşi Wimber, trebuie respinse de toţi evanghelicii deoarece nu au nici suport biblic şi nu se pot asocia cu seriozitatea creştinismului. Realitatea este că şi cel de-al treilea val reprezintă totuşi o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, dar trebuie curăţit de aluviunile păgânismului, a  exoticismului, a scandalurilor financiare şi a tehnicilor de manipulare.

 

CONCLUZII

La finalul acestei lucrări de investigare istorică, conchidem că fenomenele supranaturale sunt indisolubil legate de treziri spirituale care comportă sfinţire şi expansiune misionară. Totuşi ele trebuie privite cu un ochi critic deoarece, deseori în istoria creştinismului modern, firescul s-a amestecat cu lucrurile duhovniceşti. Manifestările au fost puse, de regulă, pe seama lucrării Duhului Sfânt, dar au existat şi multe contrafaceri. Unele manifestări au fost respinse chiar de către unii care acceptau supranaturalul în concept şi practică, datorită elementului de fanatism sau de exoticism. Etichetarea tuturor manifestărilor supranaturale ca fiind de sorginte demonică este iraţională deoarece cele mai mari treziri de înnoire şi convertiri în masă au fost acompaniate de semne şi minuni. Totuşi, unele manifestări au fost identificate ca fiind drept demonice, iar unele ca fiind un fenomen parapsihologic. De aceea, orice trezire necesită şi un dram de prudenţă în privinţa evaluării manifestărilor. Mai mult, experienţele spirituale trebuie să coexiste cu învăţătură sănătoasă şi rânduială bisericească. Sunt de neacceptat acele manifestări care survin ca urmare a invocării Mariei, a sfinţilor şi a utilizării sacramentelor.

Ceea ce este cert e faptul că manifestările autentice au survenit în urma unei apropieri de Dumnezeu în rugăciune îndelungată uneori. Fenomenele semnalate au fost spontane, respectivele persoane neştiind dinainte cum anume se vor comporta. De regulă, au fost asociate cu o experienţă spirituală concretă, manifestările fiind un indiciu sau chiar o rezultantă a respectivei experienţe individuale. În general, în promovarea manifestărilor au fost folosiţi anumiţi lideri, dar manifestările propriu-zise au fost la dispoziţia oricărui credincios.

Precizăm că nu s-a semnalat o uniformitate şi nici o normativitate a unei anumite manifestări, deşi gama manifestărilor se repetă aproape cu exactitate în diverse locaţii şi perioade istorice. De aceea, pretenţia că doar vorbirea în alte limbi ar fi un semn distinctiv al botezului cu Duhul Sfânt nu-şi găseşte un sprijin puternic în istoria trezirilor spirituale. Mai corect ar fi să afirmăm că vorbirea în limbi este doar unul dintre darurile ce se manifestă în dreptul celor care au experimentat apropierea de Dumnezeu.

Subliniem, de asemenea, că aceste manifestări au un caracter universal în creştinism, nefiind specifice doar pavilionului penticostal-charismatic. Trecerea graniţelor confesionale de către aceste manifestări este din ce în ce mai evidentă, constituind un element de atracţie atât pentru creştini, cât şi pentru necreştini.

Manifestarea unor daruri spirituale nu garantează în mod automat spiritualitatea cuiva. Oameni cu înzestrări speciale s-au făcut vinovaţi de păcate grave, prin aceasta spulberând eficienţa slujirii lor. Orice manifestare spirituală supranaturală poate fi un semn al prezenţei divine, dar oamenii trebuie să dezvolte şi un caracter pe măsura înzestrării divine.

Unele manifestări nu au nimic în comun cu cele descrise în Biblie, unele dintre ele având un caracter de-a dreptul ilar, altele unul ocult. Acestea trebuie evaluate foarte atent pentru ca nu cumva să prejudiciem lucrarea lui Dumnezeu prin promovarea sau exercitarea lor sau chiar să punem în pericol viaţa spirituală a unor persoane.

Aceste manifestări nu au rolul de a completa revelaţia biblică. Ele au un rol de consolidare în credinţă, de echipare şi împuternicire specifică pentru slujire fie în cadrul bisericii, fie în afara ei. Niciodată nu trebuie să facem greşeala de a considera manifestările ca fiind superioare Scripturii. Dimpotrivă, istoria ne-a învăţat că experienţele trebuie filtrate prin „sita” Scripturii.

Este greşit să ne pripim în a afirma că darurile spirituale au încetat deja deoarece unele manifestări recente corespund celor descrise în Noul Testament. Reticenţa unora faţă de aceste manifestări este alimentată fie de ignoranţă, fie de o cunoaştere doar a aspectelor negative ale acestor mişcări. Există pericolul supra accentuării rolului manifestărilor, dar şi al neglijării lor. Probabil din acest motiv, Wesley se ruga spre finele vieţii sale: „Doamne trimite-ne trezirea de la început fără toate manifestările ciudate, dar dacă nu se poate fără ele, trimite-ne-o cu tot cu ele, dar trimite-o!”

 

BIBLIOGRAFIE

1. Bennett, Dennid J., În ceasul al treilea, Missionsdienst Sonnentrahien, Bietegheim-Bissingen, 1985
2. Bernard de Perot, Cele mai frumoase pagini de Finney, Ed. Societatea Evanghelică Română, 1993
3. Beverly, James A., Holy Laughter and The Toronto Blessing, An Investigative Report, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan , 1995
4. Bozarth, Randy, The Voice of Healing,  World Missions Advance,Duncanville,Texas, 2004
5. Brown, Marie E., „I remember”, Pentecostal Evangel, 15 March 1964
6. Buhne, Wolfgang:

–         Jocul cu Focul,Agape, 1995

–         Vin profeţii, Agape, 1995

7. Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, SMR, Oradea, 1989
8. Cho, Paul Yonggi, Duhul Sfânt – Asociatul meu, Ed. Vida, Oradea, 1989
9. Choy, L.F., Experienţe cu Duhul Sfânt, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1999
10. Davies, William R., Spirit Baptism snd Spiritual Gifts in Early Metodism, Jacksonville: Cross Fire Ministries, 1974
11. Dayton, Donald, Theological Roots of Pentecostalism, Grand Rapids, MI, 1987
12. Edwards, Jonathan, Jonathan Edwards on Revival, Carlisle, PA: Banner of Truth, 1984
13. Fox, George, The Great Mystery of The Great Whore Unfolded; And Anticrist’s Kingdom, New York, AMS Press, 1975
14. Frodsham, Stanley H.:

– Apostolul credinţei – Smith Wiggleswort, f.e.

– With Signs Following, Springfield; MO, Gospel Publ., 1946

15. Gordon, J.A., The Ministry of Healing, Harrisburg: Christian Publ., 1961
16. Greenfield, John, When the Spirit Came, Minneapolis:Bethany, 1967
17. Harrell, David Jr., All Things are Possible, Bloomington: Indiana Univ. Pres, 1975
18. Hasel, Gerhard F., Vorbirea în limbi, Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999
19. Hollenger, Walter J., The Pentecostal and The Charismatic Movement in the Churches, Augsburg Publishing House, Minneapolis, Minnesota, 1972
20. Hyatt, Eddie L., 2000 Years of  Charismatic Christianity, Hyatt International Ministries, Tusla, 1996
21. Koch, Kurt E., Dumnezeu printre Zulu, Bibel – und Schriftenmission, Germania, 1990
22. Kuen, Alfred, Daruri pentru slujire, Ed. Cahiers Emmaus, seria Ekklesia, 1992
23. Mahan, Asa, Botezul Duhului Sfânt, Ed. Flacăra Rusaliilor, Sebiş
24. Pollock, John, John Wesley,Lion Publishing, Oxford, 1989
25. Pratney, Winkie, Revival,Priciples to change the world, Agape Force, Lindale, Texas, 1984
26. Shakarian, Demos şi colab., Cei mai fericiţi oameni de pe pământ, f.e., 1975
27. Smith, Joseph, History of the Church of Jesus Christ of Latter –Day Saints, Salt Lake City, 1902
28. Stevens, Abel, vol. 1, The History of the Religious Movement of the Eighteenth Century Called Metodism, New York
29. Synan, Vinson, Tradiţia mişcării penticostale, Ed. Betania, Oradea, 2004
30. Şandru, Trandafir, Biserica Penticostală în istoria Creştinismului, Ed. Bisericii lui Dumnezeu Apostolice din România, Bucureşti, 1992
31. Wagner, Peter,  Look Out, the Pentecostals are coming, Carol Stream, IL., 1973

---

[1] Eddie L. Hyatt, 2000 Years of  Charismatic Christianity, Hyatt International Ministries, Tusla, 1996, p. 98

[2] George Fox, The Great Mystery of The Great Whore Unfolded; And Anticrist’s Kingdom, New York, AMS Press, 1975, p. 13

[3] John Greenfield, When the Spirit Came, Minneapolis:Bethany, 1967, p.25

[4] John Greenfield, op. cit., p. 24

[5] J.A. Gordon, The MInistry of Healing, Harrisburg: Christian Publ., 1961, p. 67-68

[6] John Grenfield, op.cit., p. 15

[7] John Pollock, John Wesley,Lion Publishing, Oxford, 1989, p. 66-67

[8] Greenfield, op. cit., p. 60.

[9] A. J. Gordon, The Ministry of Healing,Harrisburg: Christian Publ. 1961, p. 67-68

[10] Jonathan Edwards, Jonathan Edwards on Revival, Carlisle, PA: Banner of Truth, 1984, p. 13

[11] William R. Davies, Spirit Baptism snd Spiritual Gifts in Early Metodism, Jacksonville: Cross Fire Ministries, 1974, p. 12

[12] Vinson Synan, Tradiţia mişcării penticostale, ed. Betania, Oradea, 2004, p. 9

[13] Eddie L. Hayatt, op.cit., p. 106

[14] Abel Stevens, vol. 1, The History of the Religious Movement of the Eighteenth Century Called Metodism, New York; p. 383

[15] William Davies, op.cit., p.12

[16] Eddie L. Hyatt, Cursul “Christian Life School of Theology” , p. 38

[17] Jonathan Edwards, op.cit., p. 154

[18]ibid., p. 140

[19] Eddie L. Hayatt, op.cit., p. 116

[20] Vinson Synan, op.cit., p. 12-13

[21] Winkie Pratney, Revival,Priciples to change the world, Agape Force, Lindale, Texas, 1984, p.125-126

[22] Joseph Smith, History of the Church of Jesus Christ of Latter –Day Saints, Salt Lake City, 1902, p. 296-297, 409, 422

[23] Winkie Pratney, op.cit., p. 132

[24] Asa Mahan, Botezul Duhului Sfânt, Ed. Flacăra Rusaliilor, Sebiş, p. 66-70

[25] Vinson Synan, op.cit., p. 18

[26] Vinson, op.cit., p. 87

[27] Eddie L. Hyatt, op.cit., p. 126

[28] Ernest B. Gentile, Your Sons and Daughters shall prophesy, Chosen Books, Grand Rapids, Michigan, 1999, p. 270

[29] Eddie L. Hyatt, op.cit., p. 127

[30] Donald Dayton, Theological Roots of Pentecostalism, Grand Rapids, MI, 1987, p. 87-113

[31] Vinson, op.cit.,  p. 108

[32] Randy Bozarth, The Voice of Healing,  World Missions Advance,Duncanville,Texas, 2004, p. 48

[33] ibid., p. 50

[34] Vinson Synan, op.cit., p. 109

[35] Randy Bozarth, op.cit.,  p. 52

[36] Vinson Synan, op.cit., p. 90

[37]ibid., p. 95

[38] Trandafir Sandru, Biserica Penticostală în istoria Creştinismului, Ed. Bisericii lui Dumnezeu Apostolice din România, Bucureşti, 1992, p. 115-117

[39] Vinson Synan, op.cit., p. 100-103

[40] Wolfgang Buhne, Jocul cu Focul,Agape, 1995, p. 28-40

[41] Marie E. Brown, „I remember”, Pentecostal Evangel, 15 March 1964, p. 20

[42] Stanley H. Frodsham, With Signs Following, Springfield; MO, Gospel Publ., 1946, p. 107-108 şi A. Kuen, Daruri pentru slujire, Ekklesia, 1992, p. 132

[43] Randy Bozarth, op.cit., p. 50

[44] Vinson Synan, op.cit., p. 76

[45] Vinson Synan, op.cit., p. 134

[46] Peter Wagner,  Look Out, the Pentecostals are coming, Carol Stream, IL., 1973, p. 17-18

[47] Vinson, op.cit., p. 187

[48] Vinson, op.cit., p. 191

[49] Wolfgang Buhne, op.cit.,p. 50-55

[50] Wolfgang Buhne, op.cit., p. 71

[51] Vinson, op.cit., p. 225

[52] Dennis J. Bennett, În ceasul al treilea, p. 61-72

[53] David Harrell Jr., All Things are Possible, Bloomington: Indiana Univ. Pres, 1975, p. 28 and Hollenger, Walter J., The Pentecostal and The Charismatic Movement in the Churches, Augsburg Publishing House, Minneapolis, Minnesota, 1972, p. 354

 

[54] David Harrell, op.cit., p. 42 and Hollenger, op.cit., p. 363

[55] Randy Bozart, op.cit.,p. 61

[56] Ernest B. Gentile, op. cit., p. 287-290

[57] Wolfgang Buhne, op.cit., p. 77

[58] ibid., p. 125

[59] Eddie L.Hyatt, op.cit., p. 194

[60] Vinson, op.cit., p. 261

[61] Eddie L. Hyatt, op.cit., p. 197

[62] Vezi James A. Beverly, Holy Laughter and The Toronto Blessing, An Investigative Report, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan , 1995

[63] James A. Beverly, op.cit., p. 82-83.

[64]Ibid., p. 158

[65] Vinson, op.cit., p. 276-277

[66] Kurt E. Koch, Dumnezeu printre Zulu, Bibel – und Schriftenmission, Germania, 1990

[67] Wolfgang Buhne, op.cit., p. 131-132

[68] Gerhard F. Hasel, Vorbirea în limbi, Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1999, p. 11